Astăzi, am făcut o ședință de terapie, cu o femeie care a găsit un articol mai vechi, în care, scriam că, unii oameni au pierdut bucuria sau, pur și simplu, nu-și mai pot aminti cum este să fii bucuros.
I-am explicat procedura – vom căuta momentul în care s-a întâmplat ceva în trecut și a cauzat blocajul.
În timpul consultației, nu-și mai putea localiza nicio amintire.
Nimic.
Era, ca și cum, totul dispăruse din minte.
Am instruit-o. Nu există oameni normali fără imagini vizuale stocate deoarece, nu am putea să ne mai recunoaștem locuința sau familia.
După aceea, i-am recomandat să se gândească la fotografiile din copilărie, pentru a-și fixa imaginea ei de când era copil.
A reușit, cu greu.
Legându-mă de ceea ce o frământa în prezent, și anume, acuzațiile, am întrebat-o:
— Cine anume, când erai fetiță, făcea multe acuzații și nu își asuma răspunderea?
— Mama…Îi învinovățea pe toți.
— Cum te-a făcut să te simți asta?
— Nu văd și nu simt nimic…
I-am spus că, era contractată și, că, a început să o folosească pe mama ei ca pe o sursă constantă de aprobare. Scopul era să își conducă acțiunile, vorbele și comportamentul astfel încât, să evite atacurile de nemulțumire, criticile și învinuirile.
A început să plângă.
Este doar un fragment din proces.
De atât am nevoie ca să îmi elaborez reflecția.
Cam asta se întâmplă.
Așa devenim timorați, lipsiți de stimă de sine, derutați privind propria identitate.
Cândva, când eram fragili, am fost maltratați, dacă nu am răspuns conform credințelor sau viciilor de funcționare ale unor adulți, care habar nu aveau ce fac.
Problemele acestea, de multe ori, nu se rezolvă niciodată, din cauză că, victima nu înțelege, în primul rând, ce-i abuzul.
Nu face distincția dintre ceea ce-i normal și ceea ce-i anormal.
În cazul, în care, intră în legătură cu propriile stări și reacții, nu știe ce se află la rădăcină. Nici cât este de grav și care sunt consecințele. Nici cât pierde în viață, când acel tipar negativ este șablonul după care subconștientul îi aduce alți oameni care se poartă la fel cu ea, ca părinții.
A fost uluită că a plâns.
De multe ori, durerea respingerii și a purtării poverilor celor majori pe umerii slabi de copil este sub preș.
De unde să știi care-i, cu adevărat, identitatea ta reală, când toată existența ta nu a fost altceva decât dansul de a nu îl supăra pe cel mai tare decât ești tu, pentru a putea supraviețui?
Am întrebat-o:
— Te gândești mereu ce să spui, ce să nu faci și cum să-i mulțumești pe toți, ca să nu deranjezi?
A răspuns:
— Da.
— Și te miri că nu ești fericită?
Iată concluzia mea. Suntem, cei care am trecut prin traume, modelați de alte persoane defectate de abuzuri. Apoi, așteptăm să funcționăm perfect, fiind ghidați de persoane, care nu sunt capabile să își descurce propriile patologii.
Cu certitudine, într-o lume, în care, mediul este bolnav, nu va fi ușoară viața, dar, în schimb, poate fi mai sănătoasă, dacă alegi să scoți din sistemul tău programările greșite, care nu te privesc.
Leave A Response