Cum am pierdut sarcina

După 10 ani, în care nu s-a întâmplat nimic, acum doi ani și șapte luni, am rămas însărcinată. A fost o experiență amețitoare, mai ales că, nu am aflat din primele zile.

Sunt un caracter de fier, citesc excesiv și nu obosesc, creierul meu este hiperactiv, învață fără oprire și e dependent de performanță la fel de mult cât, sunt alții de heroină.

Sunt proiectată să fac totul singură fără să mă sensibilizeze dacă nu e cineva alături de mine.

Însă în acele zile, când a apărut sarcina și nu știam că sunt însărcinată, am ieșit în oraș cu o fată care a venit la mine din Franța și după ce am mers împreună o jumătate de oră prin centrul vechi al Bucureștiului, am simțit cum mi se înmoaie picioarele și că nu mai pot să continui.

Am fost uimită, deoarece, în condiții normale, nu am un corp slab.

Am ales apoi, să mâncăm la un restaurant superb, cu pereții acoperiți de picturi vechi, iar mâncarea arăta ireproșabil. Numai că, în momentul în care am luat din primul fel, am avut senzația că avea cel mai oribil gust din lume. Nu am putut să mănânc deloc.

Mai târziu, am ajuns la biserica Sfântului Ciprian, un loc unde întotdeauna simțeam beatitudine și de data aceasta, când i-am văzut moaștele, o mână cu toate degetele intacte, am fost pe punctul să leșin. Am reacționat de parcă aș fi văzut o scenă dintr-un film de groază, în care, mâna unui zombi iese din pământ.

Am mers acasă și, din reflex, am luat o carte, după câteva pagini de lectură am adormit în living, îmbrăcată incomod, într-o poziție și mai incomodă. Corpul își gestiona resursele limitate și cum creierul este cel mai mare organ consumator de energie, m-a adormit, pentru a nu lua energia necesară dezvoltării copilului.

Cu un fizic care mă trăgea pe dreapta, ori de câte ori începeam o acțiune solicitantă și cu un psihic care amplifica de sute de ori fiecare emoție, am avut multe surprize biologice și psihologice, fără să înțeleg ce se petrece cu mine.

Până la urmă, discutând la masă cu fetele care au participat la un curs pe care l-am predat în București, cineva m-a întrebat:

„Nicoleta, nu cumva ești însărcinată?”

Mi-am făcut un test, a doua zi, la prima oră, și a ieșit pozitiv.

Am făcut ce face orice adult responsabil și am început să sunt asistente, medici și să obțin informații.

Apoi, într-o seară, având laptopul în brațe, am văzut că tipul cu care am făcut copilul, i-a dat like la o fată pe Facebook. Genul, mai mult dezbrăcată și căruia îi dai like când înșeli.

Am făcut un atac de panică și m-a ținut câteva ore, poate patru. Tot ce știu este că, la ora două noaptea, m-am trezit într-o baltă de sânge. Am ajuns la spital și după câteva ore de investigații, medicii mi-au spus că nu mai pot face nimic.

În următoarele zile, mi-am depășit pragul de suportabilitate a suferinței. Pur și simplu, deliram de durere.

Din fericire, am dat de un psiholog, pe care eu îl consider un geniu, un tip care a lucrat în CIA și el m-a adunat de pe jos. În paralel, am fost susținută de un prieten, tot psiholog.

Dar nu am putut să vorbesc despre asta vreme de doi ani, până într-o zi când, având întâlnirea de 21 de ani cu colegii din liceu, o colegă mi-a spus că a pierdut o sarcină, care ar fi trebuit să fie al doilea copil al familiei.

Mi-a reținut atenția, când a afirmat că, nu a suportat să vorbească despre asta, timp de doi ani.

Mi-a sunat atât de cunoscut.

Atunci am luat decizia să scriu povestea pentru toate femeile care au trecut prin așa ceva, ca să găsească un colț uman unde să simți că  ești înțeleasă și că cineva știe, cu adevărat, prin ce treci.

Sarcina a putut să îmi slăbească trupul și să îmi urce emoțiile într-un Ferrari care o ia razna, dar în cele din urmă, Nicoleta cea puternică s-a ridicat de la pământ.

Există renaștere după orice tragedie, chiar dacă, uneori, îmi mai răsună în minte un glas cristalin de copil.

 

Nicoleta Popliceanu

Descarcă gratuit Meditația Theta Healing

Lasa un comentariu

Leave A Response

* Denotes Required Field